Mie-mi place să fie cald. Îmi place apa mult, mâncarea și arhitectura, atât cât ma pricep. Cum Valencia nu duce lipsă de nici unele din cele enumerate, aș putea spune că este un fel de șaorma cu toate. Deloc uimitor, sunt mare fană și șaorma.

De fiecare dată când merg la vest, mă însoțește mereu un sentiment: uluiala în fața normalității. În metroul din Valencia era muzică clasică. Eu nu știu cât mergeți voi cu metroul, dar eu mi-am lăsat tinerețea în el, iar în timpul pierdut în afară de câteva manele nu cred să fi auzit altceva vreodată.

Am mai remarcat în Valencia și niște mici cârlige puse în fața crâșmelor unde stăpânii de căței puteau să-și lase animaluțele fără a le priponi de fel și fel de stâlpi, coșuri de gunoi și altele. În centrul vechi din Valencia mirosea a detergent ca la mine în casă în zi de sărbătoare. Așa curățau ei străzile.

Atenție la petarde!

Fără să fi plănuit, am nimerit în Valencia cu o săptămână înainte de o sărbătoare numită Fallas (15-19 martie). Ce este această Fallas? Din câte am citit, este momentul când spaniolii marchează finalul iernii. Aparent, lucrurile sunt legate de un obicei foarte vechi. La început de primăvară, tâmplarii din oraș își făceau curat prin ateliere și toate bucățile nefolositoare de lemn erau aruncate pe stradă și arse.

De aici, spaniolii s-au gândit că nu ar fi rău deloc să elaboreze procedeul, așa că au adăugat niște care alegorice care se plimbă noaptea pe străzi, plus cogeamite show-ul pertarde în fiecare zi de la 14:00, pentru ca seara toată lumea să dea iar cu petarde, la scară mai redusă, pe străzi.

Nebunia este atât de mare încât îi vezi cum își cumpără petarde cum ne cumpărăm noi cartofi. În plus, toată puștimea este accesorizată cu niște cutiuțe de lemn în care să-și țină muniția, iar pe cutiuță este scris numele proprietarului.

La final, părinții bubuie alături de copii pocnitori de dimineața până seara de-ți vine să le arzi o mamă de bătaie și țâncilor și ălor mari. A, am uitat să vă spun că mi-e frică de petarde ca de dracu și le consider a fi printre cele mai tembele invenții din istoria umanității. După două zile în Valencia, aproape că nu le mai băgam în seamă.

Dar am băgat în seamă alte lucruri.

Zidurile sunt pline de culori prin Valencia iar seara toate casele sunt pustii pentru că lume este pe străzi.

M-am oprit într-o piață mică unde toți stăteau la bere. Aproape nu puteai să-ți auzi gândurile pentru că ei și le exprimau atât de zgomotos. Și era mișto.

Citește și:  Tortura si placere in Ghent

Dacă te uiți deasupra ta, balcoanele au și pe fund gresie colorată, ceea ce arată o atenție frumoasă la detalii, atenție de care noi am uitat.

Că veni vorba de mâncare

La fel ca multe alte orașe, Valencia are grijă de țesătura ei umană. Știe că oamenii se simt bine între oameni, nu între mașini. Mergeți într-o zi la Mercado Central și o sa vedeți despre ce vorbesc. Această piață este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut eu, un fel de catedrală, dar cu mâncare, tot un fel de cele sfinte, numai că mai bune.

Nu era ceva care să nu fie în această piață. Brânze sute, salamuri mii, măsline verzulii, pâinici aurii, dulciuri pline de calorii, fructe și legume, mirodenii, salăți înfoiate toate. Iar pe lângă toată această mâncare, era o lume la fel de savuroasă, poate și mai și. Această piață , cu domurile ei, nu e însă singura din oraș.

Mai este și Mercado de Colon, ceva mai cochetă, dar tot aromată și plină de viață.

Străzile din centru nu sunt largi, dar omul se simte bine pe ele. Dacă pașii îl poartă până la Catedrala din Valencia, o să-l ducă și în fața Sfântului Graal, cupa din care a băut vin Hristos la Cina cea de Taină. Aparent, acest potir nu a făcut vreun miracol până acum, dar capela în care stă face miracole pentru tine. Atât de frumoasă este. Tot din catedrală, poți urca într-un turn cu ceva sute de trepte de unde vezi tot orașul de sus, cu marea cu tot.

America Latină în Europa

Am ajuns până la Playa Marvallosa și apoi am dat o tură prin cartierul Cabanyal. Eu nu am fost niciodată în America Latină, dar îmi imaginez că trebuie să fie ca în Cabanyal, adică foarte colorat, cu străzi mici și cu trotuare pline de mașini. Dar oamenii nu se supără prea tare, merg și pe stradă că e îngustă. Nu face nimeni liniuțe pe aici. Am mâncat în acest cartier prima paella valenciană din viața mea, cu pui și iepuraș și un orez cu bob puțin tare. Am mai mâncat și niște calamari cu ceapă și am întins cu miez de pâine prin sosul arămiu. Era bine. Mai pocnea câte o petardă pe lângă mine, dar locurile mici devin și locurile tale, așa că nici nu mai auzeam bubuiala. Era sunetul orașului.

Dar cel mai bun lucru abia acum urmează.

Valencia cu muzeu, acvariu si…ceva petarde (iar)

2 comentarii

Reply

Am urmat sugestia ta si am recitit articole din trecut cu multa placere.. Am constatat un lucru: atunci, indiferent despre ce scriai transmiteai bucurie, multa bucurie.. Acum, scrii la fel de frumos dar sentimentele transmise sunt amestecate, bucuria a pierdut teren.. Poate maine..!

Reply

Nu stiu daca bucuria a pierdut teren sau ironia a ajuns-o din urma…

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.