Bolivia nu-i pentru obrazul subtire. Episodul IV
A treia zi, trezirea la 4 dimineata. Jorge avea in plan sa vedem rasaritul. Dormisem bine in sacul de dormit care inca mai purta sarea si mirosul hotelului de cu o seara inainte si nu aveam niciun chef sa-i vad lui soarele. In plus stiam ca o sa fie cumplita inviorarea de dimineata la cat de frig se anunta oriunde altundeva decat sub sacul si cele doua paturi extra in care eram infofolita. Ne-a ademenit insa cu miros de cafea. Si nici n-am putut fi prea categorica, dupa ce, cu o seara inainte pacatuisem deja cu o dusca de rachiu. Trebuia sa fac o impresia mai buna, nu?
Prin urmare, din nou la drum, cu o punga imensa de pufarine in brate, la -10 grade. La 5.000 m. am dat de zapada si de geyser-ele Sol de Manana (Morning Sun). Parca ma trezisem. Locul nu este spectaculos pe lumina, asa ca am ajuns la momentul potrivit, cat sa-i vedem aburii, din loc in loc, luand tot felul de forme in contact cu aerul rece. Rasaritul l-am vazut cumva din masina. Am oprit pe la jumatatea procesului, cand muntii primisera deja ceva culoare de la soare. Am continuat cu Laguna Verde, care nu mai este chiar verde, dar care are un mare vulcan in spate, Licancabur, s-o completeze. Ne-am pierdut interesul mai repede decat pentru primele lagune, pe de o parte pentru ca mai vazusemJ, pe de alta, pentru ca ni se promisese ceva mai tare- ape termale.
Izvoarele cu apa fierbinte ne-au terminat. Eram ca niste copii de provincie care dintr-o data primeau un sac de jucarii de la matusa din Italia. De-a dreptul sublim. Piscina cu apa la 40 grade e inconjurata de zeci de alte izvoare calde din care ies aburi jucausi. Imaginea iti cam taie rasuflarea.
Ultima zi am petrecut-o mai mult in masina, cu destul de multe opriri de fiecare data cand se schimba peisajul. Am stat cu degetul pe butonul camerei foto ca la un spectacol asteptat de multa vreme, dar de la care nu stiam la ce sa ma astept. La un moment dat stancile au preluat puterea si dintr-o data am ajuns in mijlocul unui canion imens care mi-a mai potolit putin pofta de Nevada. Nu-i atat de mare, da-i un preludiu bun.
Dupa-amiaza am ajuns in San Cristobal, un oras cu multe fuste infoiate si tot atatea butelii. Parca toti localnicii aveau cate o butelie pe care o trebuiau s-o scoata la plimbare, sau probabil era doar ziua in care se facea aprovizionarea, dar mie mi s-a parut draguta toata idea de plimbat cazane cu gaz pe bulevard.
Ultima oprire-Uyuni. Pana la autobuzul de seara, am facut un popas la singura pizzerie in care am fost lasati sa incarcam bateriile telefoanelor sau ale camerelor si in care am si fost avertizati de posibilele incidente ale unui loc turistic cu o coala A4 de pereti- “Be care with your baguaje”.
Cu stomacul plin, cu bagajele in spate, ne-am facut aprovizionarea cu diazepam de la farmacia orasului si am urcat in autobuz. Fie eram noi prea obositi, fie pastilele si-au facut repede efectul, dar am dormit dusi pana la sase dimineata, cand am ajuns in LaPaz. La statie ne astepta Marcelo cu o veste ca o paine calda. Aveam sa ne ne petrecem dimineata in hotel de patru stele, cu dus fierbinte si puternic si mancaruri din cele mai alese si asta nu pentru ca platiseram pentru serviciile astea, ci pentru ca Marcelo e un tip prea minunat.
Cititi si:
4 comentarii
evulmediu
bestiala fraza de final:)