Continuăm de aici

Era curat pe străzi, peste tot era curat. Nu erau coșuri de gunoi, dar nimeni nu arunca nimic pe jos în Tokyo. Dacă nu am umblat cu coji de banane după mine…În magazine găseai în schimb puncte de colectare. Fructele erau tare scumpe. Dădeam echivalentul unui euro pe un măr.

La crâșma Senkichi din Tokyo am mâncat oușoare fierte în soia. Nu există ceva mai bun. Ne dădeau niște bavete de hârtie să nu ne pătăm. Toată lumea soarbe acolo și se stropește când mănâncă ramen. Eu urăsc orice zgomot legat de mâncare. Încep să am atât de mulți pitici încât uneori mi se face frică. Acolo nu mă mai deranja nimic. Îmi plăcea. Părea un fel de concurs. Ei sorbeau foarte puternic, ele nu făceau niciun zgomot.

Am mai mâncat un ramen tare bun la Ippudo. Am luat unul iute, de nota 4 din 5 posibile. A doua zi nu a fost bine. Lacrimi când l-am mâncat, atmosferă explozivă după. Mâncarea asiatică picantă e chiar picantă.

Ca niște păpuși

În cartierul Harajuku, pe Takeshita Street, noapte este cea mai neobișnuită defilare de modă din câte am văzut. Pantofi cu platforme uriașe, blănițe colorate, șepci de blană, uniforme, codițe, fuste de școlărițe, băieți cu tocuri, băieți machiați. În toată aglomerația aia, există o singurătate aproape apăsătoare. Bătrânii din Japonia ajung să fure mici chestii din magazine pentru a fi arestați și plasați alături de alți oameni. Atât de singuri sunt, sau cel puțin așa minte televizorul. Nu se pupă oamenii pe străzi sau în baruri.

La templul Meiji însă, în ziua de duminică, toată lumea are costumul tradițional, superbul kimono, poate cea mai frumoasă piesă de îmbrăcăminte imaginată vreodată de mintea omului.

Complexitatea acestui port este uimitoare, broderiile, culorile, brâurile. Este o altă lume. Am văzut două ceremonii nupțiale în Tokyo. Miresele erau albe, ca la noi, doar că portul era mult mai elaborat. Privirile mirilor rareori se întâlneau. Exista o sfială în tot acest ritual de o frumusețe aparte. Parcă era de sticlă. Parcă se topea la atingere. Gesturile mici, ca ei, nimic țipător. Totul perfect.

La The National Art Center, o clădire pe care trebuie să o vedeți măcar din afară, am prins o expoziție semnată de Tadao Ando, un arhitect japonez cu o viziune complet aparte. Sunt remarcabile propunerile de biserici făcute de Ando, proiecte care se integrează perfect în mediu din care fac parte, gândite a fi plasate în păduri sau spații verzi, astfel încât ruperea de cotidian să fie totală. Lipsa oricăror bijuterii lasă credința adevărată să umple spațiul. Relația japonezilor cu natura este cu totul aparte. În timp ce plan european intervențiile sunt foarte vizibile, cum este toaletarea copacilor și tunderea coroanelor până ajung să fie pătrate sau deloc, în Japonia omul nu face decât să ordoneze un pic, să scoată în evidență ceea ce natura oricum aranjează perfect. Multe dintre proiectele imaginate de Tadao Ando se raportează la această gândire, sau cel puțin așa mi s-a părut mie.

Îmi pare rău dacă sar de la una la alta, dar nu scriu nepărat organizat, ci doar din ce îmi amintesc. În Tokyo este cea mai mare piață de pește din lume. Este o piață comercială, Tsukiji, deschisă oarecum publicului, dar unde nu poți face fotografii. Dis de dimineață se fac niște tururi ghidate, dar dis de dimineață înseamnă trei dimineața, așa că eu am zis pas. Am ajuns touși în jurul orei 10. Am mai prins ceva capete de ton uriaș, niște containere pline de pește lună și niște japonezi grăbiți și prinși cu alte lor.

Citește și:  Japonia în zece zile. Grădinile din Kanazawa

Erau niște bărbați frumoși, mai frumoși decât am văzut în orice altă parte din Japonia, cu mâinile modelate de muncă. M-am pus într-un colț de tarabă și m-am uitat la un bărbat timp de vreo 15 minute, abia respirând, în timp ce el porționa un ton. Avea câte un cuțit pentru fiecare tăietură și după fiecare tăietură ștergea masa și peștele de sânge. Era masă de operații. Avea o delicatețe a gesturilor pe care cred că o mai vezi doar la cei mai atenți amanți. Avea o relație cu peștele, nu era un măcelar oarecare. La final, după zeci de tăieturi a rezultat un cubuleț de carne roșie pe care l-a pus într-un plastic, apoi într-o pungă. Apoi noi am ieșit din piață și ne-am luat stridii, carne de balenă crudă și sushi făcut cu peștele din Tsukiji. Nu am mâncat sushi adevărat până la acel moment și nu cred că voi mai mânca sushi adevărat vreodată după acest moment. Era un echilibru al gusturilor pe care doar perfecțiune îl dă. Mâncarea japoneză este artă, oricât de mare ar fi clișeul pe care tocami l-am debitat. Atenția lor la detalii nu are egal.

CFR într-un viitor îndepărtat

Grădinile imperiale din Tokyo, toamna, sunt un festin. Eu trebuie să recunosc că mi se pare prea romantică primăvara, prea saltă hormonii în noi, prea multe petale. Toamna are o complexitate aparte, de femeie frumoasă. Am prins această complexitate în plină desfășurare. Nicio floare de cireș nu se compară cu focul.

Mai sus de grădinile imperiale este gara centrală din Tokyo. În Tokyo se circulă peste tot. Pe sub pământ, cu metroul de suprafață, cu trenul suspendat și se mai circulă cu trenul glonț, cu sute de kilometri la oră, cu ceva ce aici la noi nu o sa vedem niciodată.

La trecerile de petoni din Tokyo se stă frumos la coadă. La fel și în așteptarea trenului sau la metrou. Prima dată am văzut că sunt traste niște pătrate pe jos, dar nu am priceput ce sunt. Apoi am văzut că oamenii se așază în ele. Dacă ai ratat primul pătrat, te bagi în al doilea și aștepți următorul tren, care oricum vine foarte repede. Simplu.

Citește și:  Japonia în zece zile. Introducere în Tokyo

Înainate de a ne urca în tren, au intrat niște angajați să facă puțină ordine. Aveau niște uniforme tare haioase. Niște mături pentru a șterge praful, iar de chipiu aveau agățate fel și fel de insigne. Era o uniformă frumoasă și o purtau cu o mândrie pe care nu o vezi la noi. Toată lumea în Japonia muncește și există o anumită bucurie în muncă, oricare ar fi ea. Ai terminat de făcut ceva, te apuci de altceva. Voi știți cum curăța omul acela la tren? O armată de femei de serviciu de la noi nu ar fi făcut treaba lui. Apoi, toate scaunele din tren s-au întors în sensul de mers și am pornit spre Kanazawa, unde am stat o seară. Auzisem că este un fel de Kyoto mai mic, cu un muzeu de artă contemporană unde era ceva ce voiam eu musai să văd, plus una dintre cele mai frumoase grădini din Japonia. Am zis că merită o seară.


Primele episoade sunt aici:

  1. Japonia în zece zile. Introducere în Tokyo
  2. Japonia în zece zile. La pas prin Tokyo

Găsești continuarea aici:

  1. Japonia în zece zile. Grădinile din Kanazawa
  2. Japonia în zece zile. Despre mâncare în Kyoto
  3. Japonia în zece zile. Despre căprioare și alte minuni în Nara
  4. Japonia în zece zile. Osaka și niște concluzii

3 comentarii

Reply

Cei trei „iezi” din poza 15 sunt de milioanee.. Sa-i pozezi ai cerut acordul cuiva ? Mi-am amintit de o chestiune similara traita de mine in Bucovina, la Gura Humorului. Era 15 august, ziua sf. Maria, toti localnicii mergeau la slujba de la manastire in costume nationale. Am dat nas in nas cu o familie cu trei copii, 2-5 anisori, ca din poveste.. I-am pozat si apoi celei mici i-am dat un banut, s-a dus repede la mama-sa si i-a cerut o inghetata.. Mi s-au umezit ochii..

Reply

Nu am cerut acordul nimanui. A fost de moment. Sper sa nu am probleme cu noile reglementari de protectie a datelor 😀

Reply

nicio grija.. Nu ai facut nimic rau. Iti amintesti de copiii din Petra? Pentru ei bucuria cea mai mare era sa fie pozati de turisti 🙂

Lasa un raspuns

Emailul tau nu va fi facut public. Campurile marcate sunt obligatorii *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.