Japonia în zece zile. Introducere în Tokyo

Ani de zile mi-am tot zis să merg și eu în Asia. A fost simplu până la urmă. Îmi trebuia doar un bilet. A fost spre Japonia.

Nu știam dacă voi avea companie, așa că mi-am zis că o sa merg undeva unde să îmi fie bine și singură. Și Japonia e oricum…Japonia. 

Timpul le șterge pe toate, unele rămân. Pe astea le pun și eu pe hârtie.

Era o vreme superbă la final de noiembrie. Nu știu cum e când înfloresc cireșii, dar toamna e solară în Tokyo. Mă așteptam ca orașul să fie mult mai sufocant, clăridile mai înalte, dar cumva ai aer să respiri. Nu te simți mic, toți suntem mari în Japonia.

Primul chip

La aeroport ne-a întâmpinat un bătrânel. Până la urmă a venit cineva cu mine. Este greu să-ți dai seama câți ani au oamenii în Japonia. Parcă de la o vârstă încolo nu se mai schimbă, au chipul ca o coală de hârtie. S-a aplecat în fața noastră. Ne-a condus prin intestinele aeroportului și ne-a arătat de unde să ne luăm cartela de metrou, cum s-o încărcăm, unde să ne ducem să ne ridicăm abonamentul de tren. El ne ajuta, el se apleca în fața noastră. Era pensionar voluntar. Era primul chip pe care un străin îl vedea în Japonia. Era fără vârstă.

La metrou, în Tokyo, avertismentele sunt făcute sub forma unor desene. Nu ai cum să le iei în serios. Oamenii dorm pe scaunele din vagoane. Copiii stau în picioare. Nu pot să-mi dau seama de ce în alte părți copiii pot sta în picioare, dar la noi se ridică bătrânii pentru a le face loc puștilor. Nu vorbea mai nimeni. Telefoanele erau pe silent.

Mă uitam la picioarele lor. Mulți bărbați purtau pantofi scofâlciți și cu două, trei numere mai mari. Nu au oase bune oamenii. Femeile merg ciudat.

Primele diferențe

Pe stradă nu auzi mașinile. Merg pe curent electric. Parcă sunt niște animaluțe de pradă. În magazine nu găsești multe dulciuri. Niște scoverguțe de orez umplute cu pastă de fasole roșie. Multe chestii cu macha, pudra de ceai verde. Nu sunt lactate mai deloc, mulți japonezi sunt și intoleranți la lactoză. Este mâncare caldă în orice magazinaș, tofu fiert în soia lângă casele de marcat.

Am înregistrat toate aceste diferențe în drumul spre hotel. O oră să fi fost. Am adormit. Camera era infernal de mică, bine organizată, dar mică. Pe pat erau pijamele. Nici acum nu știu dacă puteam sau nu să le iau acasă. Erau frumoase. În toate hotelurile în care am stat erau niște toalete ca niște computere. Aveau multiple funcțiuni. Puteai regla unghiul, puterea jetului de curățare, dar, cel mai important, puteai seta temperatura colacului de veceu. Poate nu vă dați seama, dar nimic nu este mai plăcut în toiul nopții decât un colac de veceu călduț.

Când m-am trezit, după vreo trei ore de somn, Tokyo se luminase tot, în fața geamului camerei noastre de hotel. Era superb. Cel mai frumos animal din câte vazusem. Am plecat în oraș.

Următorul episod este:

Japonia în zece zile. La pas prin Tokyo

Povestea capătă mai mult sens dacă citești și restul episoadelor:

1. Japonia în zece zile. Arta din Tokyo
2. Japonia în zece zile. Grădinile din Kanazawa
3. Japonia în zece zile. Despre mâncare în Kyoto
4. Japonia in zece zile. Despre căprioare și alte minuni în Nara
5. Japonia în zece zile. Osaka și niște concluzii