Japonia în zece zile. Grădinile din Kanazawa

Continuăm de aici.

Am ajuns noaptea în Kanazawa. Era ceva mai frig, mai muntos. Am găsit iar pijamale din partea casei și veceul ala mai inteligent decât mine. Ne-am bucurat de ambele și am plecat prin micul oraș. Am mâncat obraji de porc, tofu prăjit (trebuie evitată cu orice preț această brânză mincinoasă), inimi prăjite și alte organe și am supraviețuit.

Apoi am fost într-o izakaya, o crâșmă tradițională, și am băut bere la bar cu oamenii locului. Ne-au dat și ei tofu pe băț, de nu știam cu naiba să mai refuz prosteala aia fără să-i jignesc cumva. Am intrat în vorbă cu ei. Unul dintre bărbații de la bar a zis un lucru de interesant.

Vorbeam cumva despre diferențele dintre SUA și Japonia, iar el a zis că, în timp ce multe state sunt clădite pe un melanj de popoare și influențe, Japonia este clădită în proporție de covârșitoare de ei, singuri. Aproape nimeni nu emigrează în Japonia, sute de ani insula fiind închisă prin propria alegere. Aici nu sunt influențe, sunt trăsături proprii. Mi s-a părut frumoasă observația. Toate particularitățile care te mișcă în țara asta sunt făcute acolo, nu sunt importate, sunt rezultatul culturii lor,  ADN-ul lor. 

Am dormit ca un copil în seara aia. Informația te și obosește.

A doua zi am văzut grădina Kenroku-en și am înțeles mai bine raportarea lor non-invazivă la natură.

Este un exercițiu superb toată acea grădină, un alt fel de a vedea lucrurile, mult mai corect decât le vedem noi.

Am mai vazut și castelul din Kanazawa și la fel am avut un ghid bătrânel simpatic care s-a bucurat mult când a auzit că următoarea noastră oprire va fi Kyoto.

Un ceai?

Tot în Kanazawa, am văzut Higashiyama Higashi Chaya District, adică districtul de ceai. Ceremonia ceaiului este foarte bine cunoscută în Japonia, amestecul pudrei de matcha fiind un patrimoniu cultural la fel de bine conservat cum este kimonoul. Arhitectura acestui cartier este foarte interesantă, casele fiind toate de mică înălțime, de lemn, mai toate având câte o cameră pentru efectuarea acestei ceremonii.

Multe dintre casele tradiționale din Japonia sunt lipsite de ziduri despărțitoare, camerele fiind delimitate prin intermediul unor paravane, de multe ori excepțional decorate. Astfel, spațiul are o fluiditate aparte putând fi modelat în funcție de necesități. Totodată, unele case mai înstărite obțineau din această compartimentare spații secrete. Pe jos, sunt celebrele rogojini, așa-numitele tatamiuri, japonezii având un stil de odihnă destul de auster. Nu vedem defilarea de perne inutile pe care o regăsim în casele europene, de exemplu.

Pe fugă la muzeu

La final de program, am reușit să ajungem și la The 21st Century Museum of Contemporary Art, unde era o altă lucrare semnată de Leandro Erlich, o piscină falsă.

Practic, exista o peliculă de apă pusă pe un suport de plastic transparent, albăstrui. Dacă erai afară și te uitai de sus, vedeai în piscină oamenii care aveau acces și în bazin. Iluzia era însă de ambele părți. Cei de afară aveau senzația ca sunt niște oameni în apă, cei din piscină îi vedeau pe cei de deasupra ca prin apă.

Nu știu dacă explic bine, dar las pozele astea aici și vă dați voi seama. Cam ca Japonia lucrarea asta. Senzații diferite în funcție de partea din care te uiți la ea.

Am plecat și tot spre seară am ajuns și în Kyoto. Alte pijamale. Camere și mai mici 🙂

Găsești continuarea aici:

1. Japonia în zece zile. Despre mâncare în Kyoto
2. Japonia în zece zile. Despre căprioare și alte minuni în Nara
3. Japonia în zece zile. Osaka și niște concluzii

Primele episoade sunt aici:

1. Japonia în zece zile. Introducere în Tokyo
2. Japonia în zece zile. La pas prin Tokyo
3. Japonia în zece zile. Arta din Tokyo